Cartea • O Iubire Imposibila - Autor: Adrian BILANICI

Există iubiri care nu se nasc ca să se consume, ci ca să lumineze. Ele nu schimbă finalurile, dar schimbă oamenii care le poartă. „O Iubire Imposibilă” e un roman despre începuturi fragile și promisiuni mari, despre pierdere și demnitate, despre cum să rămâi om într-o lume grăbită să te rătăcească.
Am scris această carte pentru ca cititorul să recunoască, poate, în propriul drum, o uliță de sat, o lumină de seară, un nume spus în șoaptă.

În paginile ce urmează veți întâlni copilăria care clădește destine, instituții care apasă, emigrații care seduc și dezrădăcinează, oameni simpli care salvează prin bunătate și, mai presus de toate, o promisiune care ține loc de respirație.

Nu vă cer să credeți în imposibil, ci doar să vă amintiți cum arată o iubire care nu negociază...

2. Cuprins:
Introducere – Promisiunea de sub cerul copilăriei
Capitolul I – Copilăria de pe strada viselor
Povestea inocentă a lui Iulian și Ilinca, doi copii care învață că iubirea adevărată se naște din prietenie
și jurăminte simple.
Capitolul II – Singurătatea Ilincăi
Despărțirea dureroasă, anii grei din centrul de copii și lupta unei fete pentru a-și păstra credința că
dragostea nu moare.
Capitolul III – Reîntoarcerea acasă
Iulian, acum bărbat, se întoarce din America pentru a-și căuta iubirea pierdută, redescoperind
România și trecutul care îl cheamă.
Capitolul IV – Fugarii
O dragoste care sfidează lumea, legi și părinți adoptivi. Doi tineri care fug pentru a trăi o iubire
interzisă, într-o lume care nu iartă visătorii.
Epilog – Tăcerea care rămâne
O poveste care se încheie cu moartea uneia dintre cele mai frumoase iubiri, dar și cu promisiunea
eternității.
Introducere (Cuvânt-înainte)
Există iubiri care nu se nasc ca să se consume, ci ca să lumineze. Ele nu schimbă finalurile, dar
schimbă oamenii care le poartă. „O Iubire Imposibilă” e un roman despre începuturi fragile și
promisiuni mari, despre pierdere și demnitate, despre cum să rămâi om într-o lume grăbită să te
rătăcească. Am scris această carte pentru ca cititorul să recunoască, poate, în propriul drum, o uliță
de sat, o lumină de seară, un nume spus în șoaptă.
În paginile ce urmează veți întâlni copilăria care clădește destine, instituții care apasă, emigrații care
seduc și dezrădăcinează, oameni simpli care salvează prin bunătate și, mai presus de toate, o
promisiune care ține loc de respirație.
Nu vă cer să credeți în imposibil, ci doar să vă amintiți cum arată o iubire care nu negociază...

3. O IUBIRE IMPOSIBILĂ
de Adrian BILANICI
Capitolul I – Copilăria de pe strada viselor
Soarele cobora încet peste acoperișurile vechi ale satului,
aruncând umbre lungi pe ulița prăfuită de la marginea unui sat.
Casele erau mici, cu garduri din scânduri șubrede și ferestre prin
care abia mai pătrundea lumina. Pe strada aceea, cunoscută de
localnici drept Strada Viselor, se auzeau râsete, pași și glasuri de
copii care alergau desculți, ridicând nori de praf.
Printre ei, doi se remarcau mereu – Iulian și Ilinca.
Erau inseparabili, ca două suflete care se născuseră pentru a se
recunoaște unul pe celălalt.
„Hai, Ilinca, grăbește-te!”, striga Iulian, ținând în mâini o minge
cusută din cârpe.
„Așteaptă-mă, Iuliane!”, îi răspundea ea, râzând, cu obrajii roșii și
părul prins neglijent.
Se jucau zilnic pe străduța aceea, în spatele caselor lor mici și
dărăpănate. Când ploua, săreau prin bălți; când ningea,
construiau oameni de zăpadă și visau că într-o zi vor avea o casă mare, cu acoperiș roșu, unde să nu
mai plouă niciodată prin tavan.
Părinții lor erau oameni simpli, dar buni. Plecau în fiecare dimineață cu autobuzul spre orașul din
apropiere, unde lucrau cu ziua, ca să câștige o pâine. Copiii rămâneau singuri, dar nu se plângeau. Își
făceau companie, își spuneau povești și își promiteau că vor fi mereu unul lângă altul, orice s-ar
întâmpla.
Într-o seară de vară, Ilinca stătea pe pragul casei și privea cerul plin de stele.
„Iuliane”, a spus ea cu voce joasă, „crezi că o să fim mereu prieteni?”
Băiatul, care ținea în mână o lumânare aprinsă, s-a uitat la ea cu seriozitatea unui om mare.
„Nu prieteni. O să fim familie. Când o să cresc mare, o să te iau cu mine oriunde voi merge. N-o să te
las niciodată singură.”
Fata a zâmbit. „Promiți?”
„Jur pe cerul ăsta”, a spus el, privind stelele.
N-aveau haine frumoase, nici jucării. Dar aveau ceva mai prețios – unul pe celălalt.
Anii au trecut încet, dar fericirea lor modestă s-a sfârșit într-o zi cumplită.
Într-o dimineață, satul s-a trezit cu zgomot de sirene și vuiet de lume. O mașină a poliției s-a oprit în
fața celor două case vecine. Din ea a coborât o femeie în uniformă, cu ochii înroșiți – agentul de
politie, Ioana. Ținea o hârtie mototolită în mână și se vedea că nu știe cum să înceapă.

4. „Iulian… Ilinca…”, a spus ea tremurat, „am o veste grea. Părinții voștri… au avut un accident. Mașina
cu care mergeau spre oraș s-a răsturnat. N-au mai putut fi salvați…”
Tăcere.
Niciunul dintre copii nu a scos un sunet. Iulian a încremenit, iar Ilinca a început să plângă, cu un plâns
adânc, fără aer, din care nu mai puteai desprinde niciun cuvânt.
Seara aceea a fost cea mai grea din viața satului. Întregul sat a venit la înmormântare. Bătrânii
plângeau, femeile șopteau rugăciuni, iar copiii stăteau în spatele mulțimii, ținându-se de mână.
Părea că cerul însuși se rupe în două.
La groapă, Iulian a privit în gol și a spus încet:
„Mami, tati… vă promit că o să am grijă de Ilinca. Vă jur.”
Dar promisiunea aceea avea să fie zdrobită curând.
După înmormântare, autoritățile au decis că cei doi copii trebuie trimiși într-un centru de plasament.
„E spre binele lor”, spunea agentul Ioana, încercând să-și ascundă lacrimile.
Dar ei știau mai bine: nimic nu putea fi bine fără casa lor, fără părinți, fără libertatea din sat.
În autobuzul care îi ducea spre oraș, Ilinca s-a lipit de fereastră, privind câmpurile verzi care se
îndepărtau.
„Iuliane… dacă ne despart?”
El i-a strâns mâna. „N-au cum. O să fim împreună mereu.”
Cuvintele lui s-au pierdut în zgomotul motorului.
Centrul de copii era o clădire rece, gri, cu pereți cojiți și ferestre cu gratii. Educatoarele erau severe,
iar copiii mari râdeau de cei noi. În prima seară, Iulian i-a promis din nou Ilincăi că va avea grijă de ea.
Și a avut. O apăra, o încuraja, îi făcea rost de caiete și îi spunea povești ca să adoarmă.
Dar într-o zi, totul s-a schimbat.
O familie bogată din America venise să adopte un copil. Nu puteau avea copii biologici și își doreau un
băiat isteț și cuminte. Când l-au văzut pe Iulian, cu ochii lui limpezi și privirea matură, au știut că el era
alegerea.
„E băiat bun”, a spus directoarea. „Merită o viață mai bună.”
Ilinca a auzit vestea și a fugit la el.
„Spune-le că nu vrei să pleci! Nu mă lăsa singură, Iuliane!”
El a plâns. „Ilinca… n-am de ales. Zic că o să-mi fie bine acolo. Că o să pot să vin după tine.”
„Promiți?”
„Jur pe tot ce am mai sfânt.”
Și a plecat.
Cu o geantă mică și o inimă grea, Iulian a urcat în avion, fără să știe că acel zbor îl va duce departe nu
doar de casă, ci și de copilăria lui, de jurământul făcut și de fata pe care o iubea.
Ilinca a rămas în urmă. În fiecare seară, urca pe acoperișul căminului și se uita la cer, convinși că acolo,
undeva peste ocean, Iulian privea aceleași stele.

5. Capitolul II – Singurătatea Ilincăi
Timpul a trecut fără milă. În centrul de copii, zilele curgeau la fel
– trezirea la șase, micul dejun sărac, școala, curățenia, apoi
tăcerea de seară.
Ilinca își pierduse strălucirea din ochi. Râsul ei copilăresc, cel care
odinioară umplea ulița satului, devenise o amintire dureroasă.
Stătea adesea pe marginea patului, ținând în mână o bucată de
hârtie pe care era desenată o casă și două siluete mici – ea și
Iulian. Era desenul lor din copilărie.
Îl plia cu grijă și îl ascundea sub pernă, ca pe un secret.
– Ilinca, iar visezi? – i-a spus într-o seară Maria, colega de
cameră, o fată mai mare, cu ochi obosiți.
– Nu visez, doar îmi aduc aminte, a răspuns ea.
– Despre băiatul ăla, nu?
– Despre Iulian. A promis că o să vină după mine.
Maria a oftat.
– Promisiunile astea nu se țin. A plecat în America. Nu mai vine.
Ilinca a tăcut. În adâncul inimii ei, o voce mică încă șoptea că va veni ziua aceea.
Anii au trecut. A terminat școala generală, apoi liceul, dar fără rezultate strălucite. Profesorii o vedeau
ca pe o fată tăcută, retrasă, care trăia mai mult în lumea amintirilor decât în cea reală.
Când a împlinit optsprezece ani, directoarea centrului i-a spus sec:
– E timpul să pleci, Ilinca. De azi, trebuie să-ți câștigi singură existența.
A luat o geantă mică, hainele ei puține și o cutie de carton în care ținea desenul, un pieptene vechi și
o fotografie ruptă cu părinții. A ieșit pe poarta centrului fără să se uite înapoi.
Luna de sub pod
Primele nopți au fost cele mai grele. A dormit sub un pod, ascunsă de frig, cu stomacul gol și frica
lipită de piele. Oamenii treceau pe lângă ea fără să o vadă.
Își amintea de Iulian, de mâna lui caldă și promisiunea făcută: „N-o să te las niciodată singură.”
Acum, era singură. Complet.
Într-o zi ploioasă, stătea pe treptele unui restaurant, încercând să se adăpostească de ploaie.
Proprietarul, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu ochi blânzi și palmele crăpate de muncă, a
văzut-o.
– Hei, fată, ești bine?
– Da… doar că plouă, a spus ea rușinată.
– De ce nu te duci acasă?
Ilinca a tăcut.
– N-am unde, domnule.
Bărbatul a oftat, apoi a deschis ușa restaurantului.
– Hai înăuntru. Nu pot lăsa un copil afară în ploaie.
Așa a început noua ei viață.

6. Restaurantul „La Ion”
Locul era mic, dar primitor. Mirosea mereu a ciorbă caldă și pâine proaspătă. Oamenii din cartier
veneau zilnic, iar patronul, nea Ion, o punea pe Ilinca să ajute la bucătărie.
Spăla vase, curăța legume, servea mesele. Dar o făcea cu suflet. Nu s-a plâns niciodată.
Odată, o femeie în vârstă i-a spus:
– Se vede că ești un copil bun. Ai o privire tristă, dar frumoasă.
Ilinca a zâmbit, fără să spună nimic.
În fiecare seară, după ce plecau toți, se așeza la o masă din colț și scria scrisori pe care nu le trimitea
niciodată.
„Dragă Iulian,
Nu știu unde ești, dar sper că ești bine. Eu încă te aștept. Poate că într-o zi o să te întorci. Până atunci,
trăiesc din amintiri.”
Scrisorile acelea le păstra într-o cutie veche, sub patul din camera pe care i-o oferise nea Ion.
Visul american
Departe, peste ocean, Iulian trăia o viață complet diferită. Familia care îl adoptase – Richard și Martha
Stone – erau printre cei mai bogați oameni din Chicago. Locuiau într-o vilă uriașă, cu piscină și mașini
de lux.
Dar în sufletul lui Iulian nu era fericire, ci un gol adânc.
Într-o seară, la o petrecere somptuoasă, tatăl adoptiv i-a spus:
– Fiule, ai tot ce-ți trebuie. Averea noastră e și a ta.
Iulian a zâmbit politicos, dar în gând și-a spus: „Am totul, dar nu am nimic.”
Pe noptieră păstra o fotografie veche, ruptă, cu el și Ilinca. O ținea ascunsă, de teamă că Martha ar fi
aruncat-o dacă ar fi văzut-o.
În fiecare seară, privea cerul și se întreba dacă ea mai trăiește.
Întâlnirea cu destinul
Într-o primăvară, Iulian a împlinit douăzeci de ani. Într-o noapte, s-a uitat în oglindă și a spus hotărât:
– Nu mai pot trăi așa. Trebuie s-o găsesc.
A doua zi, a chemat pilotul elicopterului personal și i-a spus:
– Pregătește zborul spre România.
În timp ce aparatul se pierdea printre nori, o lacrimă i s-a rostogolit pe obraz.
Nu știa unde o va găsi pe Ilinca, dar era sigur de un lucru: nu putea trăi fără ea.

7. Capitolul III – Reîntoarcerea acasă
Vântul bătea puternic peste câmpurile care înconjurau satul.
Iulian stătea în picioare pe pajiștea de lângă locul unde
odinioară fusese casa lui.
Acum nu mai era decât o ruină – acoperișul căzut, gardul putred,
iar în curte crescuse iarba până la genunchi.
S-a apropiat încet, atingând cu degetele o scândură din poartă.
Era rece.
„Aici am râs, aici am visat, aici am pierdut totul”, și-a spus în
gând.
Elicopterul îl lăsase pe un câmp la marginea satului. Nu voia să
atragă atenția oamenilor. Se îmbrăcase simplu, într-o geacă
neagră și o pereche de blugi.
Satul îl primise cu aceeași liniște de altădată, doar că acum totul
părea mai mic, mai pustiu.
A mers pe jos până la școala unde învățase odinioară. Pe peretele scorojit încă mai era o inimă
desenată cu cretă, pe care scria „I + I”.
A zâmbit amar.
„Aici am scris-o... într-o pauză, pe fugă”, și-a amintit.
Apoi s-a dus la primărie.
Acolo, o femeie în vârstă, cu ochelari groși, l-a privit suspicioasă.
– Bună ziua… caut o fată. Numele ei este Ilinca Pop. A crescut la centrul de copii din oraș.
– Și cine sunteți dumneavoastră?
– Sunt… un prieten vechi. Am crescut împreună.
Femeia a căutat într-un dosar prăfuit, a dat din cap și a zis:
– A fost aici, da. Dar a plecat acum doi ani. Nu știm unde. Fetele care ies de la centru de obicei se duc
spre oraș. Caută de lucru. Unele... dispar.
– Cum adică „dispar”?
– Se pierd prin lume, domnule.
Cuvintele acelea i-au tăiat respirația.
A plecat în tăcere, cu o durere grea în piept.
Orașul
Ajuns în oraș, a început să caute. Mergea pe străzi, întreba la magazine, la centrele de asistență
socială, la biserici.
– Ați auzit de o fată pe nume Ilinca Pop? – întreba el aproape mecanic.
Unii dădeau din umeri, alții îi spuneau că nu pot oferi informații.
După câteva zile de căutări, a obosit. Într-o seară, s-a așezat la o masă într-un mic restaurant de
cartier. Era frig afară și mirosul de ciorbă aburindă îl făcea să-și amintească de copilărie.
Chelnerița s-a apropiat.
– Bună seara, ce doriți să comandați?
Vocea ei l-a făcut să tresară.

8. Era blândă. Caldă.
A ridicat privirea.
Și a încremenit.
În fața lui stătea Ilinca.
Avea părul prins într-o coadă simplă și purta un șorț cu sigla restaurantului „La Ion”. Nu mai era
copilul de odinioară, dar în ochii ei se vedea aceeași lumină.
Iulian a rămas fără cuvinte.
– Iulian?... ești tu? – a întrebat ea, neîncrezătoare.
El s-a ridicat brusc, fără să știe dacă visează sau trăiește.
– Ilinca... nu pot să cred... chiar tu ești!
Ea a început să plângă. Lacrimile i-au curs pe obraji, amestecându-se cu zâmbetul acela fragil, de
femeie care a suferit prea mult.
– Ai venit… chiar ai venit după atâția ani.
– Ți-am promis, nu? – a spus el. – Ți-am promis că o să vin după tine.
S-au privit mult timp fără să mai spună nimic. Trecuseră ani, dar între ei nu se schimbase nimic. Inima
lor încă bătea în același ritm.
Noaptea amintirilor
După ce restaurantul s-a închis, au mers împreună pe străzile liniștite ale orașului.
Ilinca i-a povestit totul – cum a fost dată afară din centru, cum a dormit sub poduri, cum nea Ion i-a
oferit o șansă.
– Și tu? – l-a întrebat ea.
– Eu… am avut tot ce mi-am dorit. Casă, bani, lux. Dar n-am avut liniște. Nici fericire.
Au mers până la gară și s-au așezat pe o bancă. Trenurile treceau în depărtare, iar aerul nopții mirosea
a ploaie.
– Ți-am scris zeci de scrisori – a spus ea. – Dar n-aveam unde să le trimit.
– Le-am simțit, a răspuns el, zâmbind.
Lupta cu destinul
Câteva zile mai târziu, părinții adoptivi ai lui Iulian au aflat unde a plecat.
Au venit în România furioși, convinși că băiatul lor fusese manipulat.
Într-o dimineață, când Ilinca ieșea de la serviciu, o mașină neagră s-a oprit brusc în fața
restaurantului. Din ea a coborât o femeie elegantă, însoțită de un bărbat impunător.
– Tu trebuie să fii Ilinca, a spus femeia rece.
– Da, eu sunt. Cine sunteți?
– Mama lui Iulian.
Ilinca a încremenit.
În acel moment, din spatele lor a apărut Iulian.
– Mamă, te rog, nu face asta.
– Fiule, ce cauți aici? Te-ai întors pentru o fată săracă? Pentru o orfană? Noi ți-am oferit o viață de vis!
– O viață fără suflet, mamă!

9. Lumea s-a oprit în loc. Ilinca plângea.
– Iulian, nu merită să te cerți cu ei din cauza mea.
– Ba da, a spus el. Meriți totul.
Seara aceea s-a terminat în scandal. Părinții adoptivi au încercat să-l forțeze să se întoarcă în America.
Dar Iulian a refuzat.
– Dacă o iubiți cu adevărat, lăsați-l, a spus nea Ion, care asistase la scenă. – Asta e dragoste adevărată,
nu ce cumpărați voi cu bani.
În noaptea următoare, Iulian și Ilinca au fugit.
Nu știau unde se duc, doar că vor fi împreună.
Capitolul IV – Fugarii
Noaptea era adâncă, iar cerul plin de nori. Vântul bătea prin
crengile goale, iar cei doi tineri mergeau grăbiți pe drumul care
ducea spre marginea orașului. Nu aveau decât un rucsac mic,
câteva haine și o inimă plină de curaj.
Ilinca își ținea palmele lipite de ale lui Iulian, tremurând.
— Unde mergem? întreabă ea, privind în jur.
— Departe de toți. Departe de lumea care nu ne vrea împreună,
a răspuns el cu glas hotărât.
Mergeau fără direcție, fără plan. Doar pașii lor se auzeau pe
asfaltul umed. Într-un moment, au zărit lumina slabă a unei
pensiuni la marginea drumului. Pe firmă scria „La Stejarul
Bătrân”.
Au intrat. Proprietara, o femeie în vârstă, cu părul alb și un chip blând, i-a privit atent.
— E târziu… Cei tineri nu umblă la ora asta prin frig.
— Am venit din America, a spus Iulian. Avem nevoie de o cameră pentru câteva zile.
— America? Hm… ce vremuri. Aveți acte?
Iulian a scos portofelul și i-a arătat pașaportul. Femeia a zâmbit și le-a dat cheia unei camere mici de
la etaj.
Când au rămas singuri, Ilinca s-a prăbușit în brațele lui.
— Mi-e frică, Iulian…
— N-ai de ce. Sunt aici. De data asta nu te mai las singură, orice ar fi.
L-a privit cu lacrimi în ochi.
— Dacă o să te caute…
— Să mă caute. M-au găsit când eram pierdut, dar acum sunt acasă.
Au adormit îmbrățișați, cu inimile bătând la unison. În acea cameră modestă, lumea părea că s-a
oprit.

10. O nouă viață
Zilele care au urmat au fost cele mai frumoase din viața lor. Se trezeau devreme, mergeau în satul
apropiat și ajutau oamenii la câmp. Munceau împreună, mâncau împreună, râdeau din nimicuri.
— Ți-ai imaginat vreodată că fericirea poate fi atât de simplă? a întrebat Ilinca.
— Da, a spus el, privind-o. E simplă când o trăiești cu omul potrivit.
Uneori, se plimbau pe malul râului din apropiere. Ea își lăsa picioarele în apă, iar el îi spunea povești
din America.
— Acolo totul e mare, Ilinca. Casele, mașinile, visele… dar oamenii sunt goi pe dinăuntru.
— Poate pentru că nu știu să iubească.
— Poate. Eu am învățat de la tine.
Femeia de la pensiune îi privea uneori pe fereastră și zâmbea.
— Cei doi copii ai iubirii, șoptea. Să-i ferească Dumnezeu de lume… că lumea nu iartă fericirea.
Umbra trecutului
După o lună, liniștea lor s-a sfârșit.
Într-o dimineață, o mașină neagră a oprit în fața pensiunii. Din ea a coborât un bărbat în costum,
urmat de doi agenți. Era trimisul familiei Stone.
— Domnule Iulian Stone, a spus omul cu voce gravă, sunteți chemat să vă întoarceți în Statele Unite.
Ați părăsit țara fără acordul părinților adoptivi.
— Nu mai sunt copilul lor, a spus el.
— Din punct de vedere legal, încă sunteți.
Ilinca a apărut în ușă, palidă.
— Luați-mă pe mine, dar lăsați-l în pace!
— Nu e vorba de luat pe nimeni, domnișoară. Domnul Stone aparține unei familii cu responsabilități
mari.
Iulian a făcut un pas în față.
— Nu mai am nicio familie, în afară de ea.
A urmat o ceartă aprinsă. Poliția locală a intervenit. În haosul acela, cei doi au reușit să fugă din nou.
De data aceasta, spre munți.
Ascunzătoarea
Au găsit adăpost într-o cabană părăsită, la poalele unei păduri.
Acolo, zilele s-au scurs altfel – liniștite, dar cu o teamă surdă în aer.
Iulian mergea în sat să cumpere mâncare, iar Ilinca cosea haine rupte și aprindea focul.
Într-o seară, ea a început să tușească tare.
— E doar o răceală, spunea ea, ascunzându-și tremuratul mâinilor.
Dar nu era doar o răceală.

11. În zilele următoare, starea ei s-a înrăutățit. Avea febră, tremura și abia mai putea vorbi.
— Ilinca, trebuie să mergem la spital, a insistat el.
— Nu… dacă pleci, o să te prindă. Nu te duce… rămâi aici.
— Nu contează. Eu nu te las să mori!
A alergat prin ploaie kilometri întregi până la drumul principal, unde a oprit o mașină.
— Vă rog, ajutați-mă! E o fată bolnavă sus, la cabană!
Ultima promisiune
Medicii au ajuns, dar era prea târziu. Infecția se răspândise, iar corpul ei slăbit nu mai putea lupta.
Ilinca era întinsă pe pat, palidă, cu ochii abia deschiși.
— Iulian…
— Nu vorbi, Ilinca. O să te faci bine.
Ea a zâmbit slab.
— Ți-am spus că iubirea noastră nu poate învinge lumea asta…
— Ba poate. Te iubesc, și o să te iubesc mereu.
— Promite-mi că o să trăiești, chiar și fără mine.
— Nu pot fără tine.
— Poți, Iulian. Pentru mine.
L-a mângâiat pe obraz.
— Ține minte... iubirea noastră n-a fost imposibilă. Doar prea frumoasă pentru lumea asta.
Și-a închis ochii.
Liniștea s-a așternut. Ploaia s-a oprit.
Iulian a rămas lângă ea ore întregi, ținându-i mâna rece.
A doua zi, oamenii din sat au găsit cabana tăcută, cu focul stins.
Epilogul tăcerii
Câteva luni mai târziu, pe dealul de deasupra satului, se vedea o cruce de lemn pe care scria:
„Ilinca Pop – cea care a iubit până la capăt.”
Lângă mormânt, o bancă veche și o floare sălbatică mereu proaspătă. Nimeni nu știa cine o aduce.
Doar bătrâna de la pensiune spunea celor curioși:
— În fiecare an, în aceeași zi, un bărbat vine aici. Stă ore întregi și nu spune nimic. Apoi pleacă.
Pe cer, soarele răsărea încet, luminând literele gravate pe cruce.
„O iubire imposibilă” – dar care a lăsat urme adânci în lumea celor vii.
?????? Sfârșit

12. Prefață
Există iubiri care se nasc din joacă, cresc din vis și mor în tăcere.
„O iubire imposibilă” nu este doar o poveste despre doi copii dintr-un sat românesc pierdut printre
amintiri — este un roman despre promisiuni care traversează oceane, despre speranță, pierdere și
puterea de a iubi dincolo de moarte.
Cartea aceasta s-a născut din dorința de a scrie despre inocența curată a sentimentelor care nu
cunosc granițe. Iulian și Ilinca sunt simbolul sufletelor pereche pe care viața le aruncă în vârtejul
lumii moderne, despărțindu-le pentru a le reîntâlni doar atunci când iubirea devine mai puternică
decât destinul însuși.
Fiecare capitol este o treaptă spre maturizare, un drum dureros dar plin de frumusețe interioară.
E o carte despre curajul de a iubi fără garanții, despre fidelitatea inimii și despre dorul care nu
moare niciodată.
Dedic această carte tuturor celor care au iubit o dată — sincer, profund, imposibil.
– Adrian Bilanici
Satu Mare, 2025
Note ale autorului
„O iubire imposibilă” este un roman despre destin și alegere, despre curajul de a rămâne fidel
inimii tale chiar și atunci când lumea întreagă îți spune că nu se poate.

13. Despre autor
Adrian Bilanici este un autor și artist român contemporan, pasionat de povești care ating sufletul
prin simplitatea și profunzimea lor.
Proza sa explorează teme precum dragostea pierdută, copilăria, timpul și destinul — transformând
emoția într-o experiență literară vie și autentică.
Prin stilul său cinematic și sensibil, Bilanici reușește să transforme fiecare poveste într-o trăire
intensă, plină de lirism, nostalgie și adevăr.
Romanul „O iubire imposibilă” este o carte despre promisiuni care nu mor, despre curajul de a iubi
în ciuda lumii și despre legătura eternă dintre două suflete care nu s-au uitat niciodată.
Trăiește în Satu Mare, România, unde continuă să scrie, să compună muzică și să inspire prin
creațiile sale dedicate celor care simt profund.
Drepturi de autor
© 2025 Adrian Bilanici. Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această lucrare nu poate fi
reprodusă, arhivată într-un sistem de stocare sau transmisă sub nicio formă sau prin niciun mijloc
— electronic, mecanic, de fotocopiere, înregistrare sau altfel — fără permisiunea prealabilă scrisă a
titularului drepturilor.
Personajele și întâmplările aparțin ficțiunii. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur
întâmplătoare.
ISBN: ADGHJKLAS