CERC RELIGIE,prof.CÎRÎC DANIEL.pptx biserica

Semnificatia Prescuri coliva la sfanta liturghie in biserica domnului dumn

1. PROF. CÎRÎC DANIEL ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”TOMA TÂMPEANU” GALBENU CERCUL PEDAGOGIC DISCIPLINA RELIGIE – SEMESTRUL I AN SCOLAR 2021 - 2022

2. Semnificațiile prescurii și a colivei

3. Prescura o vedem î n fiecare duminic ă , o vedem la fiecare Sf â nt ă Liturghie , o vedem î n mana celor ce dau pomelnice , o vedem la Proscomidiar , in mana preotului ce pregateste Cinstitele Daruri . Alaturi de vin si apa , aceasta paine liturgica numita " prescura " este materia principala din care se pregateste Sfanta Impartasanie si Sfanta Anafura . Denumirea a ceea ce numim astazi " prescura " se cunoaste inca din secolul al VIII-lea, dupa ce , cu mult timp inainte , la Sfanta Liturghie se foloseau paini dospite , daruite la Sfantul Altar de catre credinciosi . Primul act prin care se implineste participarea fiecarui crestin la Sfanta Liturghie este aducerea darurilor de paine si vin la altar. Acest act tine de esenta Liturghiei si a fost prezent intotdeauna , insa forma darurilor a variat in decursul secolelor . Ce este prescura ? Compozitia prescurii si formele in care o intalnim ! In slujirea cultului ortodox , painea se foloseste sub doua forme : prescura si artos . Cuvantul prescura vine de la grecescul " prosfora " si inseamna jertfa , ofranda , aducere sau punere inainte . Prescura - proskura , prosfora - este o paine micuta , de forma rotunda, facuta din aluat dospit , folosita in mod special pentru savarsirea Sfintei Liturghii . Din aceasta painica se taie , pe langa Sfantul Agnet , si toate celelalte miride , cat si Anafura . Prescura in cultul crestin

4. Prescura are mai multe forme . Cea mai intalnita este cea de painisoara rotunda, pe care se aplica o pecete cu un instrument special, numit " pistornic ", si care imprima initialele IIS.HR.NI.KA dispuse sub forma de patrat . Initialele inseamna " Iisus Hristos Invinge ". Aceasta forma rotunda simbolizeaza pamantul sau lumea pentru care s-a jertfit Hristos si care i se aduce inapoi , ca ofranda . Alta forma a prescurii este cea de cruce cu patru cornuri sau capete , care sugereaza cele patru laturi ale lumii pentru care s-a rastignit Hristos sau cele patru brate ale Crucii . Exista si prescuri cu cinci cornuri care ne duc cu gandul la cele cinci paini inmultite in chip minunat de Mantuitorul in pustie . De aici s-a luat obiceiul ca pentru pregatirea Sfintei Impartasanii sa se foloseasca cinci prescuri . Exista si prescuri cu trei cornuri , care preinchipuiesc Sfanta Treime . Pecetea este un element care distinge prescura de painea obisnuita . Prima mentiune a pecetii o intalnim intr -o randuiala a Proscomidiei alcatuita in secolele X-XI pentru episcopul Paul din Galipoli , dar probabil ca se folosea inca dinainte de aceasta data. Pecetea este alcatuita dintr -o cruce cu insemnarea " Iisus (IS) Hristos (HR) Invinge (NIKA - in limba greaca )". Dupa cum spuneam si mai sus , pecetea se aplica cu ajutorul unui obiect numit " pistornic - pristolnic ", facut din lemn , mai rar din piatra , bronz , lut sau alte materiale . Exista pristolnice care, pe langa pecete , cuprind si formele miridelor . Pecetea devine astfel semnul biruintei lui Hristos .

5. Cine poate face prescuri ? Prescurile se pregatesc de catre o persoana cu viata curata , adica avand rugaciune multa si nevointa de post si fapte bune . Este foarte gresita ideea cum ca prescurile pot fi facute doar de femei necasatorite ori care nu mai traiesc viata trupeasca cu barbatii lor . Aceasta conceptie nu are insa nici o baza in traditia Bisericii . Aceasta parere se arata falsa inca de acolo cum ca la inceput , pentru Sfanta Liturghie , nici nu existau actualele prescuri , ci paine obisnuita , adusa de credinciosi de prin casele lor .

6. Ce simbolizeaz ă prescura ? Prescura este simbol al jertfei pentru ca painea reprezint ă via ț a si pe noi insine care ne jertfim . Daca marimea prescurii este determinata de motive de ordin practic , forma ii este data de simbolismul ei : "rotunda" pentru dumnezeirea fara inceput si sfarsit si pentru rotunjimea pamantului , "cu trei cornuri " pentru Sfanta Treime , "cu patru cornuri " in forma de cruce , "cu cinci cornuri " amintind cele cinci paini inmultite de Mantuitorul in pustie . De obicei , indiferent de forma, prescurile se fac din doua straturi suprapuse simbolizand cele doua firi ale Mantuitorului . Prescura "cu patru cornuri ", in forma de cruce , obisnuita la noi in tara , este recomandata de catre Sfantul Simeon al Tesalonicului , zicand : " Pentru ca si Dumnezeu s-a facut om cu totul desavarsit alcatuit din suflet si din cele patru stihii , pentru ca si lumea este din patru parti , si Cuvantul acesta al lui Dumnezeu este Trupul care L-a luat Hristos ." De asemenea fiecare corn al prescurii , prin forma sa rotunda, simbolizeaza dumnezeirea fara inceput si fara sfarsit . In ultimul timp , in special la orase , s-au raspandit prescurile rotunde mici , cu o singura pecete . Cand a intrat prescura in cultul crestin ? Prescura , in forma ei actuala , are radacini foarte vechi , cu toate ca la inceputul cultului crestin se folosea simpla paine . Intrebuintarea painii ca materie de jertfa este veche . Inca din Vechiul Testament, paine isi gaseste locul ei esential in slujirea cultica . Se aminteste de aceasta folosire a ei in momentul in care Melchisedec , regele Salemului , l-a intampinat pe Avraam cu paine si vin, sub forma de ofranda . Din randuielile de la Cortul Marturiei lui Moise reiese ca din lacasul de cult, nu lipseau painile punerii inainte , tot ca un fel de jertfa . Painea a ramas centrala in cult si in Noul Testament, Insusi Mantuitorul Iisus Hristos folosind -o. Astfel , la Cina cea de Taina , cand Hristos savarseste Sfanta Euharistie , El foloseste painea si vinul , ca elemente de baza ale Sfintei impartasanii . Aceasta o fac episcopii si preotii pana in zilele noastre , si o vor face pana la Sfarsitul Lumii .

7. î n Biserica primara la Sfanta Liturghie se utilizau paini dospite dintre cele folosite in mod curent in alimentatie . Painile care nu se foloseau la Sfanta Jertfa erau destinate ajutorarii saracilor . Din secolul al VIII-lea intalnim prescura . Cu timpul , numarul celor ce se impartaseau a scazut . Pe de alta parte, datorita abuzurilor si profanarilor la care se putea ajunge prin primirea in mana a Sfantului Trup al Domnului , s-a introdus , in secolul VII, impartasirea laicilor cu lingurita , de catre preot , cu Sfintele Taine in cantitati mai mici . Toate acestea au facut ca si cantitatea de paine necesara la Proscomidie sa scada . S-a ajuns astfel ca pentru Sfanta Jertfa sa fie suficienta o singura paine , iar mai apoi numai o parte din paine . Aceasta paine a inceput sa aiba o forma si o marime speciala , dupa secolul VIII fiind desemnata cu denumirea de " prescura ". Totusi , pana astazi , in caz de lipsa a prescurilor , se poate folosi paine obisnuita pe care preotul va insemna cu copia semnul crucii in locul pecetii . Credinciosii insisi folosesc painea drept jertfa curata , adusa lui Dumnezeu . In rugaciunea domneasca " Tatal nostru ", Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa cerem " painea noastra cea spre fiinta ". Tot acestia aduc paine la Sfantul Altar, la fiecare Sfanta Liturghie , odata cu pomelnicele si lumanarea aprinsa . Prescurile se fac si la parastase . Una se aduce la biserica impreuna cu coliva si cealalta la altar impreuna cu pomelnicul .

8. Cum se folosesc prescurile in cadrul Sfintei Liturghii ? La Sfanta Liturghie se folosesc cinci prescuri cu care preotul savarseste randuiala Proscomidiei - pomenirea credinciosilor si pregatirea cinstitelor daruri - inainte de inceperea Sfintei Liturghii . Din prima prescura se scoate Sfantul Agnet , adica bucata de prescura , in forma cubica , taiata de catre preot din prescura principala , si care se va preface, in cadrul Sfintei Liturghii , la epicleza , in Trupul lui Hristos . Din cea de a doua se scoate particica pentru Maica Domnului , care se pune la dreapa Agnetului , iar din a treia se scot noua particele pentru cele noua cete ale sfintilor , care se pun la stanga Agnetului , pe cate trei coloane de trei particele . Ultimele doua sunt pentru pomenirea credinciosilor . Astfel , din a patra se scot particele , pomenindu -se crestinii vii, iar din a cincea se pomenesc cei adormiti . Canoanele lui Nicolae al Constantinopolului (1086-1011) marturisesc urmatoarele : " Intrebare . Cuvine -se preotului sa manance fara deosebire si cum voieste cele aduse in biserica , precum prescurile si vinul ? si de se cuvine a le manca ca painea obisnuita ? si ce trebuie sa faca daca s- ar aduna multe de acestea ? Raspuns : Partile din prescura care s-a inaltat ( Euharistia ) sa nu se manance decat numai in biserica , pana ce se vor consuma toate ; iar partile din celelalte prescuri se pot manca si afara de biserica , insa separat si singure , iar nu cu lapte si cu branza si cu oua si cu pesti ."

9. M ulte dintre discuții se nasc în jurul colivei, una dintre practicile istorice ale Bisericii. Coliva, în limba greacă Κόλλυβα, un aliment făcut din grâu fiert, îndulcit cu miere sau cu fructe, este atestată încă din primele secole ale creștinismului. Unii istorici coboară această practică în timpurile de dinaintea întrupării Mântuitorului, coliva existând în culturile iraniene și mediteraneene, acolo unde s-a născut și grâul. Cele mai vechi dovezi arheologice, referitoare la cultivarea grâului, au fost descoperite în Siria, Iordania, Turcia, Armenia și Irak. Ele datează de acum aproximativ 7.000 ani, când omul nu măcina grâul, ci doar îl decojea și, apoi, îl consuma crud sau fiert. Din Orientul Mijlociu, cam pe vremea Mântuitorului, specialiștii spun că grâul a luat calea cetăților grecești, iar prin cunoscutul „drum al mătăsii” a ajuns și în Europa. Așa se înțelege de ce Mântuitorul Iisus Hristos face, de multe ori, aluzie la rodul grâului:  „Adevărat zic vouă, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce roadă”  (Ioan 12, 24). Paginile Sfintei Scripturi ne adeveresc de faptul că Sfinții Apostoli, trecând prin grâul pârguit, au luat spice pe care le-au frământat în mâna lor, apoi au mâncat boabele culese. Nu știm dacă după Înviere au consumat sau nu boabe de grâu, dar cunoaștem că, încă de la sfârșitul secolului I, creștinii vorbeau despre unitatea Bisericii – chip al unirii boabelor de grâu, așa cum ne înfățișează prima scriere creștină, cunoscută drept  Didahia celor Doisprezece Apostoli :  „mulţimea boabelor de grâu care devenit un singur trup este chip al unităţii noastre într-o singură Biserică” . Coliva, între istorie și actualitate

10. Dacă simbolismul boabelor de grâu fierte era cunoscut de către creștini încă de la sfârșitul secolului I, coliva, așa cum o știm noi astăzi, apare în viața bisericii în secolul al IV-lea. Ea apare în Sinaxarul din prima sâmbătă din Postul Păresimilor, ca rezultat al unei necesități practice,  „în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creștini, a dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor. Sfântul Teodor, munenicul lui Hristos, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (360-370),  (după alte surse, numele episcopului era Ioan, născut în cetatea Evhaita din Asia Mică),  i-a poruncit să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert amestecat cu miere și fructe, până ce va trece urgia. Iar Iulian, văzând că vicleșugul său nu a ținut și comercianții din piețe erau în pragul revoltei pentru că nu cumpăra nimeni, a lăsat libertate creștinilor” . Acest episod din viața credincioșilor constantinopolitani a dus la introducerea în cultul Sfintei biserici a unei zile speciale de slăvire a lui Dumnezeu pentru această binefacere. Astfel, încă din timpul episcopului Nectarie al Constantinopolului (381-397), în prima sâmbătă a Postului Mare, se face pomenirea minunii Sfântului Mucenic Teodor Tiron. Constantinopolul , locul de naștere al colivei

11. În viața Sfintei Pulheria, sora împăratului bizantin Teodosie al II-lea, cea care a salvat ortodoxia în timpul disputelor monofizite, se precizează că  „în azilul din Constantinopol și în mănăstirile din Capitală, săracii orașului erau hrăniți cu grâu fiert” . Așadar, grâul era o necesitate practică, în caz de nevoie și foamete. În amintirea minunii Sfântului Teodor Tiron, încă din secolul al IV-lea, cultul Bisericii trăia momente de bucurie, prin aducerea și împărțirea colivei – unire simbolică a oamenilor și a îngerilor, a cerului și a pământului, în slăvirea lui Dumnezeu. Iar reminiscența pregătirii colivei de grâu în momentele de bucurie ale Bisericii o găsim până astăzi. În mănăstirile noastre, dar și la unele parohii, se aduce colivă la hramul bisericii, în semn de cinstire a praznicului sau a Sfântului ocrotitor. În unele părți ale țării, există și o practică a colivei, la nouă zile de la nuntă. Tinerii căsătoriți, în prima sau a doua duminică după cununie, vin cu lumânările aprinse la biserică, aducând colivă de grâu, în semn de mulțumire. Tot în același scop, colivă se aduce la biserică, în unele zone geografice, și la ziua numelui și a cinstirii Sfântului ocrotitor. Ofrandă liturgică în momente de bucurie

12. Deși istoria cultului creștin ne demonstrează faptul că grâul fiert a fost folosit și în momentele festive ale Bisericii, atunci când folosim termenul  colivă , gândul ne duce la practicile funerare. În ce moment al istoriei s-a făcut transferul de la bucurie la tristețe, încă nu se știe. Cunoaștem, însă, că simbolismul colivei a fost trăit încă din leagănul credinței creștine. Coliva a fost interpretată drept expresie materială a credinței în nemurire și în Înviere:  după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune , subliniază Sfântul Apostol Pavel. De aceea, în cadrul slujbelor de pomenire a celor adormiți, un element aproape nelipsit îl reprezintă coliva. Rânduiala tipiconală a statornicit pomenirea  „celor din veac adormiți”  prin aducerea de colivă la biserică în zilele special rânduite și însemnate în calendar: cele două pomeniri generale, cunoscute sub numele tradițional de Moșii de Iarnă și Moșii de Vară, în sâmbetele Postului Mare, la Înălțarea Domnului și la Schimbarea la Față a Mântuitorului. În afară de aceste zile statornicite de rânduielile tipiconale, credincioșii mai fac colivă la soroacele sau zile de pomenire ale celor dragi, trecuți la Domnul: la trei zile, moment ce coincide cu slujba de înmormântare, la nouă și la patruzeci de zile, la jumătate de an și, apoi, din an în an, până la șapte ani. În plus, rânduiala nu oprește să se facă colivă și în alte zile decât cele menționate. Chip al credinței în viața veșnică

13. Cu toții ne amintim de vremea copilăriei, când bunicile noastre ne aduceau un pumn de colivă învelit în hârtie – și, parcă nu era nimic mai bun! Așteptam Sâmbăta Colivei sau a Sfântului Toader, când în vase de tuci, la focul molcom al plitei, bunica fierbea coliva. Era o sărbătoare asemenea Paștelui, coliva rivalizând în mintea noastră cu pasca și cu ouăle roșii.  „Apăi, să știți, coliva nu se face oricum, la întâmplare. Trebuie să te pregătești de cu seara, că nu faci o mâncare oarecare, ci aduci colivă lui Dumnezeu. Amu este arpacaș, înainte fierbeam grâul, spălându-l în nouă ape, după cele nouă daruri ale Sfântului Duh. Apoi, îl strecuram să râmână coaja și pleava. Îl puneam într-o covățică de lemn, la răcit, până dimineața. Și acum, când fac colivă, mă scol la patru dimineața, mă spăl, aprind sfânta candilă, fac rugăciunea și așa, cu rugăciune, așez coliva. Amestec grâul cu nucă și zahăr, fructe uscate și alte aromate. Din bătrâni, am prins că se pune și o lingură de sare. Apoi după ce amestec bine, o tipăresc în forma platoului, însemnându-o cu Sfânta Cruce și așa o duc la Biserică” , ne povestește rânduiala colivei bunica Floarea din satul Vârful Câmpului, județul Botoșani. Astăzi, totul s-a mutat în laboratoarele cofetăriilor, multe dintre colivele actuale semănând mult cu torturile. Mai nou, unele firme comercializează și „înghețată de colivă”. Între tradiție și actualitate, coliva rămâne o realitate a Bisericii. Indiferent de formă, indiferent dacă respectă sau nu canoanele tradiționale, coliva este semnul văzut al credinței noastre în Înviere, dogma fundamentală a credinței noastre. Între tradiție și actualitate