Tema 1. Noțiuni introductive.pptxbbbbbbb

dip

1. Tema 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

2. UNIT ĂȚI DE CONȚINUT : 1. Noţiunea dreptului internaţional public   2. Evoluţia dreptului internaţional public   3. Normele dreptului internaţional public   4. Sistemul dreptului internaţional public   5. Funcţiile dreptului internaţional public   6. Raportul dintre dreptul internaţional şi cel intern

3. În accepţiunea cea mai largă, dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale . Societatea internaţională este formată în primul rând, din state, organizaţii interguvernamentale şi anumite entităţi nestatale - popoarele şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională . Spre deosebire de societatea internă în cadrul căreia puterea este unică, specificul societăţii internaţionale constă în descentralizarea puterii, adică puterea este repartizată între diferite state care o compun. 1. Noţiunea dreptului internaţional public

4. Raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt, în general, denumite relaţii internaţionale . Noţiunea de relaţii internaţionale desemnează însă mai multe categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depăşesc limitele unui singur stat.

5. La aceste categorii de raporturi se pot referi: Raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale; Raporturile la care participă persoane fizice şi juridice din diferite state. Sub incidenţa dreptului internaţional public cad raporturile din prima categorie, celelalte categorii de raporturi constituie obiect de reglementare a dreptului internaţional privat.

6. Definiţii ale ramurii drept internaţional public: Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale . Dreptul internaţional public contemporan - totalitatea normelor juridice, create de către state pe baza acordului de voinţă , exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internaţionala , norme a căror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuala sau colectiva a statelor” .

7. Obiectul dreptului internaţional public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale. Obiectul reglementării juridice în dreptul internaţional îl constituie relaţiile interstatale care apar într-un anumit domeniu al vieţii internaţionale. Metoda de reglementare juridică presupune racordarea voinţelor statelor şi altor subiecte de drept internaţional.

8. 2. Evoluţia dreptului internaţional public Dreptul internaţional apare în perioada formării primelor state. Factorii ce au dus la apariţia dreptului internaţional : necesitatea existenţei relaţiilor interstatale; divizarea internaţională a muncii; unirea eforturilor statelor pentru soluţionarea problemelor comune de ordin politic, economic, militar, etc; situaţia demografică în unele regiuni ale globului; nivelul de dezvoltare a agriculturii, industriei, religiei, culturii, potenţialului militar etc.

9. Dreptul internaţional în antichitate mil. 4 î.e.n. – anul 476 e. n. Această perioadă corespunde or â nduirii sclavagiste, aparând primele norme juridice internaţionale . Trăsăturile acestor norme: reflectarea lor în tratate şi cutumă caracterul religios regionalitatea cutuma – izvor principal de drept de drept internaţional .

10. Dreptul internaţional în Evul Mediu 476 –1648. Perioada corespunde orânduirii feudale. Trăsăturile acestei perioade: caracterul regional al normelor juridice norma cutumiară – izvor principal de drept influienţa considerabilă a bisericii în procesul de formare a normelor de drept internaţional .

11. Dreptul internaţional clasic 1648 – 1945 Perioada este marcată de Revoluţia franceză (1789)care afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii , dreptul fiecărei naţiuni de a se organiza şi de a- şi schimba forma de guvernare . Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a- şi hotărî singure soarta . Apoi a urmat Congresul de la Viena (1815), Congresul de la Paris (1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării , Convenţiile de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor . În această perioadă se creează primele organizaţii internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru protecţia proprietăţii literale şi artistice (1884).

12. Dreptul internaţional contemporan începând cu anul 1945 se caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional şi a comunicaţiilor pe mare şi totodată au reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin care s-au încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional . La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi state independente . Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie internaţională cu caracter general care asigură pacea şi respectarea dreptului internaţional . După cel de al doilea război mondial se formează O.N.U. şi în actul său de bază sunt menţionate pe larg regulile de drept internaţional .

13. Între dreptul internaţional şi politica externă a statelor există un raport de interacţiune complexă , dreptul internaţional constituind un mijloc de influenţare a politicii externe , care trebuie să fie în concordanţă cu principiile şi normele de drept internaţional . Dreptul internaţional acţionează ca un factor de influenţare şi orientare a politicii externe a statelor în direcţia realizării unor obiective şi valori stabilite în comun , iar politica externă a diferitor state tinde , dincolo de respectarea dreptului internaţional , să-i modifice s-au să-i completeze normele atunci când acestea sunt insuficiente pentru soluţionarea problemelor puse de viaţa internaţională , ori nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.

14. În cadrul politicii externe, statele mai puternice tind ca în procesul de elaborare şi de aplicare a unor norme de drept internaţional să orienteze acest proces în direcţia convenabilă lor, să încerce să influenţeze şi celelalte state în sensul dorit de ele. În manifestările de politică a statelor se realizează procesul de formare a voinţei comune, a consensului, asupra reglementărilor raporturilor internaţionale într-un anumit mod conform cu interesele lor. Interesul este un factor dinamic în procesul de formare a normelor dreptului internaţional. În măsura în care o anumită reglementare a anumitor relaţii internaţionale prezintă interes pentru un stat s-au pentru mai multe, acesta sau acestea vor participa la editarea normelor respective de drept internaţional.

15. De asemenea, intră în sfera de reglementare a normelor dreptului internaţional public relaţiile ce se stabilesc între state şi organizaţiile internaţionale, precum şi între acestea din urmă. Raporturile care constituie obiect de reglementare a normelor dreptului internaţional în mod firesc, pot apărea în domenii diferite, politic, economic, tehnico-ştiinţific, social, umanitar, cultural etc. Trebuie de subliniat că obiect de reglementare a dreptului internaţional îl constituie relaţiile între toate statele şi toate subiecte de drept internaţional, indiferent de zona geografică, de orânduirea socială, deoarece normele sale universal valabile sunt aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional.

16. Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional public. Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional faţă de dreptul intern se referă la: Obiectul de reglementare al dreptului internaţional îl formează numai acele relaţii în care statele apar ca purtătoare ale puterii de stat în procesul coexistenţei, conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. Elaborarea normelor dreptului internaţional. În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor şi altor acte normative se face de puterea legislativă - de către parlament. Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice – cuprinse în ordinea juridică internă a acelui stat. În dreptul internaţional public nu există organe superioare statelor cu atribuţii legislative. La procesul de creare a normelor dreptului internaţional i-au parte aceleaşi state sau grupări de state care devin apoi destinatarele normelor pe care ele le-au elaborat.

17. 3. Subiectele dreptului internaţional sunt în primul rând statele suverane şi egale în drepturi, dar şi organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute de state. În dreptul intern subiectele, deci entităţile cărora le sunt adresate normele juridice, sunt persoanele fizice şi juridice. 4. Aplicarea şi sancţionarea normelor constituie un alt domeniu în care normele de drept internaţional se deosebesc de cele de drept intern. În ordinea juridică internaţională nu există, în general, autorităţi ale administraţiei publice care să aplice normele de drept şi să urmărească executarea lor aşa cum există în cadrul statelor. În dreptul internaţional nu există, de asemenea un sistem structural de instanţe judecătoreşti cu competenţă generală şi obligatorie care să aplice sancţiuni atunci când normele juridice sunt încălcate. Este adevărat că şi în dreptul internaţional există posibilitatea de a se recurge la anumite organisme de tip jurisdicţional , dar funcţionarea acestora este marcată de caracterul lor facultativ . Procedura în faţa unor asemenea instanţe nu poate fi declanşată decât cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate.

18. Deşi sistemele de asigurare a aplicării dreptului internaţional nu sunt tot atât de bine structurate şi ierarhizate ca în dreptul intern, nu se poate afirma că normele dreptului internaţional nu se aplică. Realizarea în planul relaţiilor internaţionale a prevederilor tratatelor şi a celorlalte norme ale relaţiilor juridice dintre state se asigură, în primul rând, prin garanţia statelor însăşi care le-au edictat sau care le-au acceptat şi care s-au angajat să le respecte şi să le pună în aplicare. 5. Izvoarele dreptului internaţional . Dacă în dreptul intern principalele izvoare sunt legea şi actul normativ subordonat legii (în unele sisteme de drept – precedentul judiciar), atunci în dreptul internaţional principalele izvoare sunt tratatele internaţionale şi cutuma.

19. 3. Normele dreptului internaţional public Normele de drept internaţional sunt ca orice norme juridice, reguli de conduită ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru participanţii la relaţiile pe care le reglementează. Dacă din acest punct de vedere ele sunt asemănătoare normelor de drept intern, între aceste categorii de norme sunt şi deosebiri: 1. Normele de drept intern exprimă voinţa unui singur stat, în timp ce norma de drept internaţional se creează prin acordul de voinţă al mai multor state, care sunt în acelaşi timp şi subiectele cărora li se adresează. 2. În privinţa modului de îndeplinire cele două categorii de norme se deosebesc, în principal, prin lipsa unui aparat de constrângere în dreptul internaţional.

20. Particularităţile normei de drept internaţional: 1. structură atipică. Majoritatea normelor conţin doar dispoziţia, iar sancţiunile sînt determinate de întreg sistemul de drept internaţional public. 2. creată exclusiv prin acordul de voinţă a statelor. Acordul poate fi expres (tratatul) sau tăcit (cutuma) 3. respectată de către subiecţii de drept în baza principiului pacta sunt servanda 4. un şir de norme de drept internaţional public poartă denumirea de principii, reieşind din importanţa lor juridică, de exemplu principiul neagresiunii, principiul soluţionării diferendelor pe cale paşnică etc. Coraportul normă-principiu : întreg-parte

21. Normele de drept internaţional pot fi clasificate după mai multe criterii: După modul de obiectivitate, consacrare Normele internaţionale convenţionale se găsesc în multitudinea de tratate şi convenţii internaţionale . Normele internaţionale cutumiare nu sunt fixate printr-un tratat internaţional, dar există în forma regulilor nescrise, aplicându-se mai ales în practică.

22. După numărul participanţilor există norme care : obligă două subiecte de drept internaţional realizându-se pe calea tratatelor bilaterale; obligă trei sau mai multe subiecte de drept internaţional realizându-se pe calea tratatelor multilaterale

23. După sfera de acţiune – există : Normele universale de drept internaţional reglementează relaţiile sociale de interes comun pentru toată societatea internaţională Normele locale sau regionale de drept internaţional reglementează relaţiile sociale dintre subiectele de drept internaţional din aceeaşi regiune geografică sau relaţii care se referă la un număr restrâns de subiecte de drept internaţional

24. După forţa lor juridică – există : Normele imperative de drept internaţional ( jus cogens ) sunt acele norme recunoscute de societatea internaţională ca norme de la care nu este posibilă nici o derogare Normele dispozitive sunt acele norme de drept internaţional care permit subiectelor să-şi aleagă conduita sa în cadrul anumitor limite , corespunzătoare intereselor reciproce

25. 4. Sistemul dreptului internaţional public Normele dreptului internaţional creează instituţiile şi ramurile dreptului internaţional , care, la rândul lor, de asemenea sunt elemente a sistemului dreptului internaţional . Sistemul dreptului internaţional – totalitate de elemente interdependente obiectiv existente şi anume: principii general recunoscute de drept internaţional , norme convenţionale şi cutumiare, instituţii şi ramuri de drept internaţional .

26. Instituţia dreptului internaţional prezintă prin sine un complex de norme juridice internaţionale, care reglementează un domeniu restrâns de relaţii internaţionale: determină statutul juridic internaţional sau regimul de folosire a unui anumit spaţiu sau se referă la un obiect determinat de reglementare juridică. Instituţiile se împart în: ramurale şi interramurale. La cele interramurale referim instituţiile, a căror parte considerabilă de norme juridice intră în componenţa a două sau mai multe ramuri (de exemplu instituţia răspunderii juridice internaţionale, instituţia succesiunii). Normele instituţiei juridice ramurale se creează în limitele unei ramuri concrete cuprinzând anumite compartimente ale lor (de exemplu în dreptul internaţional maritim pot fi evidenţiate grupe de norme care reglementează regimul juridic al mări teritoriale, a zonei economice exclusive, platoului continental, regimul juridic al mării libere etc.)

27. Ramurile dreptului internaţional reglementează domeniile mai largi ale relaţiilor internaţionale de un anumit tip şi prezintă prin sine o totalitate de instituţii juridice şi norme, care reglementează raporturile juridice care se caracterizează prin anumite trăsături comune (de exemplu, dreptul organizaţiilor internaţionale, dreptul internaţional maritim, dreptul tratatelor internaţionale, dreptul diplomatic şi consular etc.) Nucleul sistemului dreptului internaţional îl fomează normele imperative jus cogens , incorporate în principiile fundamentale de drept internaţional.

28. 5. Funcțiile dreptului internațional de ordonare (organizare) a relațiilor internaționale de reglementare de protecție etc.

29. 6. Raportul dintre dreptul internațional și cel intern Precăutarea fundamentului dreptului presupune punerea întrebării care este, la origine, factorul care explică forţa sa obligatorie. Această chestiune are consecinţe practice importante şi este în centrul controverselor doctrinare.

30. Iată principalele teorii în materie: a) voluntarismul juridic – are la bază o afirmaţie fundamentală: regulile de drept sunt produsele voinţei umane, ele există datorită acestei voinţe şi prin această voinţă. (Vattel, Jellinek, Triepel) b) teoria pură a dreptului – normativismul. Promotorul acestei teorii a fost Kelsen, care a explicat fundamentul forţei obligatorii a dreptului internaţional printr-o lege numită „legea de normativitate”. Formând un sistem, normele juridice sunt ordonate, ierarhizate. În virtutea acestei ierarhii, fiecare normă îşi trage forţa sa obligatorie dintr-o normă superioară; şi invers, cu cît este mai jos în ierarhie, fiecare normă serveşte drept fundament pentru norma superioară, fundamentală sau originară, care se află în fruntea ierarhiei.

31. c) dreptul natural – presupune aplicarea justiţiei în relaţiile internaţionale, nu aplicarea sentimentului subiectiv al justiţiei, ci justiţia considerată ca făcând parte din „lumea obiectivă a valorilor etice” pe care o constatăm prin experienţă sau datorită „simţurilor sale spirituale”. (Vitoria, Suarez, Grotius) d) obiectivismul – dreptul este fondat pe necesităţi sociale din care derivă în acelaşi timp conţinutul si caracterul său obligatoriu. Scelle defineşte dreptul ca fiind un imperativ social care exprimă o necesitate născută din solidaritatea naturală.

32. Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularităţi ale dreptului internaţional public: a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţa, exprimat în mod liber si concretizat în tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional public. b) În societatea internaţională nu exista organe executive, asemănătoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuţie revine tot statelor.

33. c) În comunitatea internaţională, nu exista organe judecătoreşti cu competenta generala si obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă ca nu ar exista organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenta acestora fiind condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa poată figura în calitate de parte în fata Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poată fi tras la răspundere în fata unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justiţie ). d) Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă ca aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credinţa a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusa în anumite cazuri.

34. Principalele teorii cu privire la raportul dintre dreptul intern şi cel internaţional Concepţia monistă – nu există sisteme de drept aparte există un singur sistem de drept, care cuprinde atât dreptul internaţional cât şi dreptul intern, şi în dependenţă de care dintre ele prevalează, în prezenta teorie sunt deosebite teoria primatului dreptului intern şi teoria primatului dreptului internaţional. Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internațional asupra dreptului intern - din momentul intrării în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si direct, fără intervenția organelor legislative, chiar daca s-ar afla în contradicție cu o lege interna, situație în care, actul normativ intern ar înceta sa mai producă efecte. Concepţia dualistă în materia acestui raport prevede că sistemul de drept internaţional şi cel intern sunt sisteme de drept independente una de alta, fapt care rezultă din conţinutul juridic al principiului egalităţii suverane a statelor. Sistemele de drept respective interacţionează una cu alta însă această interdependenţă nu poartă un caracter de subordonare, ci de coordonare. De exemplu: încheierea tratatului internaţional este reglementată în acelaşi timp atît de normele dreptului internaţional, cât şi de normele dreptului intern, care se completează reciproc. În prezent tendința este de a da prioritate normelor internaționale față de normele interne. Prin urmare, aplicarea dispozițiilor unui tratat în ordinea interna a statelor-părți nu se realizează uniform, fiind determinată de modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internațional.

35. VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE !